Xl - Cum a ajuns Nichifor Preda să-l cheme iarăşi Ilarion

Povestirea din această carte e făcută pe urmele unor vechi însemnări, aflate pe foile mucegăite ale unei bucoavne groase dintr-o sfântă mănăstire. Cartea poate avea trei sute de ani. Foile tipărite sunt în limba slovenească, iar cele netipărite, de la sfârşitul cărţii, poartă însemnări în graiul nostru. Sunt multe şi felurite însemnări, despre ani de foamete şi prăpăd de ape, despre năvăliri de turci şi tătari, despre războaie pe care le-au bătut Domnii Moldovei, despre cutremure de pământ. Dar cea mai lungă însemnare vorbeşte despre pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion. Şi la sfârşit se arată cum acest ucenic Ilarion, întors în lume în puterea bărbăţiei, a venit iar şi s-a aşezat la acea Sf. Mănăstire, ca monah, făcându-i danii multe, şi fiind el acum, cunoscut cu numele de Ilarion Ciungul. Iată cum s-a întâmplat.

După ce a auzit vestea că părintele său e rănit şi pe patul de moarte, a lăsat muntele, călăuzit de Pustnicul Pafnutie până la drum deschis şi de acolo a luat-o la fugă. Îl tăia cu cuţite ascuţite gândul că vreme de doi ani nu s-a mai gândit nici la mamă-sa, nici la tatăl său. Şi alergând se jură să se canonisească toată viaţa pentru această uitare.

Acasă, tatăl său zăcea pe patul de moarte. Preotul îl spovedi şi-l împărtăşi cu cele sfinte, după ce a fost iertat şi s-a împăcat cu soţia, mama lui Nichifor. Ea era acolo, lângă patul suferinţelor, dar era aşa de copleşită de durere, încât nici nu-l cunoscu pe Nichifor.

Rana i-o făcuse boierului spălătura care-i stricase casa. Îl înjunghie cu un cuţit, când el încercă să o alunge de la casa lui. Nimeni nu ştia unde s-a dus, după înjunghiere, femeia aceea. N-o mai văzu nimeni.

Nichifor, vreme de două luni, n-a avut somn, până nu l-a văzut pe tatăl său în picioare. A adus doctori vestiţi de la Iaşi, ba chiar şi din ţara leşească.

Tatăl său, când s-a sculat mai întâi în picioare l-a îmbrăţişat, a început să plângă cu hohote. Plângea şi mamă-sa alături.

El se rugă de iertare pentru fapta lui nesocotită de a pleca de acasă fără să le spună un cuvânt. Le povesti cu de-amănuntul ce l-a îndemnat să fugă de acasă. Spuse lucruri dureroase pentru tatăl său. Cum era un om care nu putea minţi, tatăl său auzi toate învinuirile grele ce se ridicau asupra lui din nenorocirile băiatului. Le auzea şi le purta însă cu uşurinţă, pentru că, de la rănirea lui, se gândi el însuşi la fărădelegile în care a trăit, şi simţise mare părere de rău şi înfrângere, pocăindu-se. După cum îi spusese soţiei, aşa-i spunea acum fiului. "Eu, da, eu v-am alungat pe amândoi. Rogu-vă de iertare".

Îşi luă canon straşnic pentru toată viaţa ce-o mai avea de trăit; să ajune de cu seara, toate Vinerile şi Miercurile de peste an, să nu mai pună în gura lui băutură beţivă, să nu mai joace cărţi, să se desbare de toate prieteniile lui vechi.

Ilarion cel tănăr se ruga în toată ziua pentru el, să-i întărească Dumnezeu voinţa, se ruga şi mamă-sa.

Şi rugăciunile lor fură auzite.

Boierul îşi veni în fire şi se apucă din nou de gospodăritul moşiilor sale. Mâna lui dreaptă era acum Nichifor. În câţiva ani scăpară de datorii şi cumpărară şi cele două moşii vândute.

Mama lui Nichifor întineri, şi îşi uitase, ca şi când le-ar fi înecat în apă, toate suferinţele din anii de groază.

Amândoi părinţii erau fericiţi văzând hărnicia lui Nichifor. Două lucruri însă, nu înţelegeau: feciorul lor nu voia să se însoare, şi toată vremea slobodă ce o avea o petrecea prin satele de pe moşii, cercetând pe săraci şi pe bolnavi, şi ducându-le ajutoare.

La sfatul lui, boierul aduse multe îmbunătăţiri pentru sătenii de pe moşiile sale. Sărăcia şi suferinţa îşi adunară calabalâcul şi plecară pe locuri pustii. În scurtă vreme mama lui Nichifor îl însoţea la casele bolnavilor şi ale săracilor.

Se duse vestea de schimbările făcute pe moşiile lui Preda până la scaunul Domniei, şi Vodă dori să cunoască numaidecât pe tânărul de care vorbea acum ţara întreagă.

Nichifor Preda ajunse, în grabă, între boierii de frunte. Vodă îl ţinu la curte, să-i fie mâna dreaptă mai ales la judecarea jalbelor şi la slujirea dreptăţii. Se mira şi de cunoştinţele lui şi de simţul său de dreptate.

Un lucru nu înţelegea acum nici Vodă: deşi trecuse de treizeci de ani, Nichifor nu voia să se însoare. Vodă îi vorbea când despre o fată de boieri mari, când despre alta. Dar Nichifor clătina din cap.

- Nu mă însor, Măria Ta.

- Poate ţi-a sucit mintea pustnicul la peştera căruia ai trăit doi ani? Cum? Boier de mare viţă, cu atâtea moşii, singurul la părinţi, vrei să-ţi rămână neamul fără urmaşi?

- Măria Ta, cine are muiere trebuie să trăiască pentru muiere, şi să se poarte aşa ca să-i placă muierii. Cine e singur poate trăi să facă bine altora, să slujească Ţării, să-l slujească pe Dumnezeu.

Vodă se miră de asemenea cuvânt şi rămase pe gânduri. Trecură ani de cănd Nichifor era în slujba sa, şi vedea cu ochii câte lucruri se schimbară în vremea asta din rele în bune. Birurile se micşorară, şi totuşi vistieria Ţării era mai plină ca niciodată. Moravurile boierilor se îmblânziră pe la toate moşiile. Nimeni nu mai cuteza să răpească avutul altuia. Uneltirile de la Curte încetară, fiindcă cei prinşi cu ele erau pedepsiţi fără cruţare. Nu mai erau hoţi la drumul mare. Nichifor Preda luase în mână toate dregătoriile cele mari. Fără de el, la porunca lui Vodă, nu se mai făcea nimic.

De trei ori pe an, la praznicile împărăteşti, Nichifor se ducea să-şi vadă părinţii şi să se bucure împreună.

Toată lumea se mira de curăţia vieţii lui Nichifor, de umilinţa, de cinstea, de dreptatea lui. Nimeni, afară de un călugăr bătrân de la curte, nu ştia cum priveghează tânărul boier nopţile, rugându-se cu mare evlavie.

Dar trecură ani şi nici o taină, între oameni, nu rămâne nedescoperită. Află şi Vodă, aflară şi alţii, află Ţara întreagă ce viaţă de creştin duce tânărul boier Preda. Şi lumea, în frunte cu Vodă, nu numai îl cinstea, dar parcă se şi temeau de el cu toţii.

Aşa trăi la curte, făcând binele şi oprind pe alţii să facă răul, până la vârsta de cincizeci de ani. Atunci porni din răsărit un pârjol al tătarilor, şi Nichifor sări, cu cele dintâi cete de călăreţi, la hotare. Păgânii fură biruiţi în cele din urmă, deşi năvăliră câtă frunză, câtă iarbă, dar Nichifor Preda se întoarse fără braţul drept. În aceeaşi vreme, îi muriră amândoi părinţii într-o molimă de lingoare.

Nichifor Preda nu păru întristat de nimic, ci părea mai vârtos că se bucură şi se luminează.

Vodă cel bătrân murise, iar fiul lui îl slobozi, la cererea acestuia, pe Nichifor din slujbă.

- Ciung cum sunt, şi de aici încolo şi bătrân, de ce folos aş mai putea să fiu aici, Măria Ta?

Vodă cel tânâr îi dădu slobozenie să plece. Ba parcă se simţea chiar uşurat dintr-o parte: prea era la curte o viaţă de mănăstire. Cine mai cuteza să facă petreceri care să ţină cu zilele?

Abia după ce a plecat se văzu că îşi câştigase mulţi duşmani. Toţi răsuflau uşuraţi că au scăpat de călugărul acela.

Nichifor Preda vându o moşie şi luă bani frumoşi pe ea. Pe celelalte le împărţi în fâşii şi le dădu ţăranilor.

- Oameni buni, le zise el, eu plec departe şi nu ştiu când voi veni, dacă voi mai veni. Nu am pe nimeni să îngrijească de moşii. De aceea vi le-am împărţit vouă. Să le lucraţi ca pe ale voastre. La curte n-aveţi să daţi nimic, câtă vreme eu voi fi dus. Numai o datorie vă las şi vă leg cu sufletul să n-o uitaţi. Din roada voastră de pe aceste moşii fiecare să dea o măsură pentru săracii şi bolnavii din sat. Asta să rămână lege în veci, şi cine nu va ţine-o să ştie că bine nu se va alege de el. Am făcut şi hârtii de danie pentru fiecare din voi, când s-ar întâmpla să nu mă mai întorc.

Nichifor Preda după ce cuvântă aşa aşeză în sân banii de pe o moşie, şi luă drumul muntelui.

Se scurseră douăzeci şi şapte de ani de când nu mai făcu acest drum, dar îl cunoştea ca şi când numai ieri ar fi alergat pe el în goană la patul de suferinţă al tatălui său. De altfel nici într-un an nu-şi uită pustnicul de la peşteră. Trimitea, prin ai lui, sacul de făină şi burduful de brânză la peşteră. Trimitea şi desaga cu fasole. Ba nu-şi uită nici de schimnicul ieromonah Nectarie. Acestuia îi trimitea şi câte un butoiaş cu vin, să aibă pentru sfânta Liturghie.

Dar la peşteră nu mai află pe Pafnutie. Alt pustnic îi ţinea locul. Acesta-i arătă locul unde-l îngropase înainte cu zece ani.

Poposi aici câteva zile, se duse până la râpa canonului celui mare, bătu metanii şi se rugă. Apoi porni la schit să-l vadă pe ieromonahul Nectarie şi să i se spovedească.

Dar nu-l mai află nici pe bătrânul acela încruntat. Se coborâse înainte cu cincisprezece ani în pământ, să mai ridice şi acolo din sprânceana de la ochiul stâng.

La schit erau acum doi călugări, care aveau mare mâncărime de limbă. Voiau să ştie dacă el era boierul cel mare, pe care-l blagoslovea o ţară, şi care fusese mai de mult ucenic la pustnicul Pafnutie. Şi dacă e dânsul pentru ce s-a întors iarăşi la munte?

Nichifor îi lăsă a întreba şi le răspunse în puţine vorbe. Apoi se întoarse iarăşi la peşteră. Pustnicul de aici era bolnăvicios şi noaptea gemea mereu. Nu mai simţi tragere să rămână aici. Aşa, coborâ în vale şi căută până află mănăstirea asta de călugări, unde se păstra cartea cea bătrână, în care cineva, mai târziu, făcu însemnările despre Pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion, şi cum acest ucenic a fost monah aici cu numele de Ilarion Ciungul.

Iată acum însemnările despre Ilarion Ciungul.

În seara zilei de Cuvioasa Paraschiva bătu la poartă un drumeţ ostenit, şi ceru sălaş. El se puse în rând cu monahii şi venea la toate canoanele mănăstirii şi toţi fraţii se mirau cum ştie rânduielile. Numai la metanie nu se pleca să dea cu fruntea de pământ şi atunci văzură fraţii că-i lipseşte braţul drept, de sub umăr. Rămase o zi, rămase zece, şi monahii nu ştiau nici cine este, nici ce are de gând. La întrebarea stareţului străinul scoase punga şi vărsă aurul pe masă, scuturând din mâna stăngă.

- Prea cuvioase părinte, zise el, eu fac acest dar sfintei Mănăstiri. Nu te speria, nu sunt bani de furat. Am vândut o moşie a mea moştenită din strămoşi, şi vreau să-mi plătesc traiul meu cât voi mai fi la acest adăpost al lui Dumnezeu. Căci eu de lucrat, cu o mână, nu voi putea şi aşa de folos nu vă voiu fi. Muiere n-am şi n-am avut. Şi vroiesc să trăiesc aici, între fraţi, şi să-l slujesc cum voi putea pe Stăpânul cerului şi al pământului.

Stareţul, mirat foarte îi duse în chilie, apoi adună sobor şi se sfătuiră ce să facă. Unii ziceau că-i trimis de Dumnezeu, alţii că-i de Celălalt, să-i ispitească cu aurul. După mult sfat hotărâră să ridice o biserică nouă cu aurul străinului. Cea veche era prea mică şi crăpată. Dacă zidul la temeiuri nu se va surpa, va fi semn că omul e trimis de la Dumnezeu şi că banii sunt curaţi. Dacă nu, omul va fi poftit să plece cu banii lui cu tot.

Sfatul a fost aflat de bun, şi peste o săptămână veniră meşterii. Străinul îşi vedea de canon şi de rugăciune şi cutremura pe toţi cu evlavia lui. Zidul creştea frumos, şi fraţii se bucurară.

- Rămăi cu noi, străine, îi zise stareţul. Cu banii tăi clădim o biserică nouă. Dar cum ţi-e numele?

- Ilarion mă numesc, cuvioase Părinte.

- Şi unde ţi-ai pierdut braţul drept?

- A vrut Dumnezeu aşa.

- Bine. Intră în rândul fraţilor. Monahii îl numiră Ilarion Ciungul, că era ciung. Şi, cu cât treceau zilele, se mirau tot mai mult de evlavia şi umilinţa lui.

Rugă pe stareţ să facă o slujbă pentru hodina părinţilor săi.

- Se va putea să se slujească o liturghie în fiecare an, în ziua asta? întrebă el pe stareţ.

- Dacă e voia şi rânduiala ta, se poate. Ai făcut o danie mare.

- Şi după ce voi muri eu, să fiu şi eu pomenit alături de ei.

- Vom face pisanie, şi aşa va fi.

Mai multe despre sine n-a pomenit acel Ilarion Ciungul. Ci, după un an, un frate care a adunat milă prin ţară, s-a înapoiat cu spaimă mare. A intrat la stareţ cu răsuflarea oprită:

- Ştii Prea cuvioşia ta pe cine ai primit între monahi? Ştii cine este Ilarion Ciungul?

- Din neam boieresc trebuie să fie, şi dintre creştini evlavioşi, dacă a făcut o danie ca asta, şi dacă a fugit de lume.

- E Nichifor Preda, preacuvioase.

- Sfetnicul lui Vodă?

- Mâna lui dreaptă.

Toată mănăstirea se înspăimântă. Îi sosise vestea până aici, de mulţi ani. Toată lumea îl lăuda, dar se şi temea de el.

Nici stareţul, nici alt monah nu cuteză să-l întrebe dacă el era cu adevărat Nichifor Preda. Dar cu toţii simţiră că, pe lângă Dumnezeu, mai este acum cineva care priveghează la viaţa lor. Cei cari erau aplecaţi la patima vinului împuţinară mereu măsura, pâna ce ajunseră să nu-l mai guste decât la praznicele mari. Cei care erau lăcomoşi la mâncare, începură a se obişnui cu postul şi cu ajunul. Cei cu gura plină de clevete, îşi muşcau limba şi se păzeau. Şi fu mare înviorare întru cele sfinte în toată mănăstirea. Chiar şi sfinţia sa stareţul bătea mai multe metanii ca mai înainte şi în post nu se mai îndulcea cu untdelemn.

Ilarion Ciungul trăia însă ca şi mai înainte, în umilinţă şi în rugăciune, gata să slujească orişicui. El nu ştia nimic cum se făceau toţi fraţii mai buni, fiind el în mijlocul lor.