PUSTNICUL PAFNUTIE

De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peşteră din munţii Moldovei, un pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moştenire peştera după ce a îngropat pe învăţătorul şi părintele său Ilarion, la care îşi făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alţi pustnici bătrâni ajunară, se rugară şi bătură mătănii în peştera aceea blagoslovită. De când a rămas pomenire între oameni se vorbea de pustnicul de la peşteră. Deşi nu mai era acelaşi, ci, din veac în veac, altul. Şi alţii erau şi ucenicii, care pe urmă duceau ruga şi înţelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulţi creştini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulţi fraţi, fie la schituri, fie singuratici, în peşteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletului. Cei care înţelegeau deşertăciunea lucrurilor lumii şi se scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad şi între gadinile (jivinele, vieţuitoarele) pădurii, şi slujeau după mintea şi inima lor, Domnului din ceruri.