În anul 1992, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a exclus homosexualitatea din lista diagnosticelor. Procedând astfel, ea pur şi simplu a urmat decizia Asociaţiei Psihiatrice Americane (APA), care exclusese fără nici o justificare ştiinţifică homosexualitatea din al său „Manual de diagnoză şi statistică" (DSM), adică din lista tulburărilor psihice. Vom vedea în continuare cum s-a petrecut una ca asta.

MANEVRA PRIN CARE A FOST ELIMINATĂ DIN NOMENCLATORUL BOLILOR HOMOSEXUALITATEA
Pentru a înţelege acţiunile APA trebuie să ne întoarcem în timp, la situaţia politică a anilor '60 – '70. Atunci au fost puse la îndoială toate valorile şi convingerile tradiţionale. A fost o vreme de răzvrătire împotriva tuturor autorităţilor. Tinerii nu voiau să îi mai creadă pe „specialişti şi experţi". Erau luate în calcul doar sentimentele, trăirile subiective şi emoţiile personale. „Eşti ceea ce simţi" - aceasta era lozinca numărul unu. Iar „dacă nu vei da frâu liber sentimentelor, te vei trăda pe tine însuţi şi te vei îmbolnăvi".

În această atmosferă, o grupare de homosexuali americani cu orientare radicală a desfăşurat o campanie politică pentru recunoaşterea homosexualităţii ca alternativă normală de viaţă. „Sunt homo şi mă mândresc cu asta" - iată lozinca lor principală.

Şi, într-adevăr, au reuşit să învingă în comitetul care s-a ocupat cu revizuirea „Manualului de diagnoză şi statistică" al APA. La scurta audiere care a premers adoptării acestei hotărâri, psihiatrii de orientare conservatoare au fost învinuiţi de „deviaţie freudiană".

Sub deviza „nu e ştiinţific, nici democratic", Jeffrey Satinover a strâns materiale despre mecanismul pervers prin care APA a adoptat hotărârea de a exclude homosexualitatea din lista de tulburări sexuale.

În anul 1963, Academia Medicală din New-York şi-a însărcinat Comitetul pentru ocrotirea sănătăţii publice să pregătească un raport în problema homosexualităţii, întrucât aberantul comportament homosexual devenea din ce în ce mai răspândit. Comitetul a ajuns la concluziile următoare: homosexualitatea reprezintă într-adevăr o boală. Homosexualul este un individ cu tulburări în sfera emoţională, incapabil să formeze relaţii heterosexuale, normale.
Pe lângă aceasta, în raport s-a arătat că unii homosexuali ies din cadrul poziţiei pur defensive şi încep să argumenteze că deviaţia lor reprezintă un mod de viaţă dezirabil, nobil şi preferabil.

APA a votat pentru recunoaşterea homosexualităţii ca fenomen normal sub apăsarea şi influenţa factorului politic (plus Noua Ordine Mondială, francmasoneria etc.), nu a datelor ştiinţifice. Lucrul acesta este recunoscut chiar şi de către simpatizanţii respectivei hotărâri. Ronald Bayer era pe atunci membru al Institutului Hastings din New-York. El a scris despre felul cum în 1970 liderii fracţiunii homosexualilor din APA au planificat „acţiuni sistematice orientate spre sabotarea şedinţelor anuale ale APA". Ei apărau legitimitatea unei asemenea acţiuni invocând pretextul că APA reprezintă „psihiatria ca instituţie socială", nu sfera intereselor ştiinţifice ale profesioniştilor.

La şedinţa din 1970, Irving Bieber, psihanalist şi psihiatru de excepţie, a prezentat un raport despre „homosexualitate şi transsexualitate". El a fost supus unor critici dure: „încercările lui Bieber de a-şi explica poziţia... au fost întâmpinate cu râsete batjocoritoare... Unul dintre critici s-a exprimat astfel: „V-am citit cartea, doctore Bieber, şi dacă în această carte s-ar fi vorbit despre negri aşa cum se vorbeşte în ea despre homosexuali, aţi fi fost sfârtecat aşa cum şi meritaţi, de fapt".

Tactica adoptată a funcţionat. Cedând presiunilor exercitate asupra lor, organizatorii următoarei conferinţe APA, din 1971, au fost de acord să se creeze o comisie nu pentru homosexualitate, ci din homosexuali. Dacă componenţa comisiei nu va fi aprobată, a fost prevenit preşedintele programului, şedinţele tuturor secţiilor vor fi sabotate de activişti din rândul homosexualilor.

Comisia nu a fost însă suficientă. Bayer continuă: în pofida permisiunii date homosexualilor să cenzureze componenţa comisiei de la conferinţa din 1971, activiştii acestora din Washington au hotărât că trebuie să dea încă o lovitură psihiatriei... O tranziţie prea lină ar fi lipsit mişcarea de arma ei principală - ameninţarea cu dezordini. Ei s-au adresat Frontului pentru eliberarea homosexualilor, chemându-l să organizeze o demonstraţie în mai 1971. Împreună cu conducerea Frontului, ei au elaborat cu grijă strategia organizării dezordinilor, dând atenţie până şi celor mai neînsemnate detalii, în mai 1971, psihiatrii protestatari au năvălit în adunarea reprezentanţilor aleşi ai profesiunii lor. Au înhăţat microfonul şi l-au dat unui activist din exterior, care a proclamat: „Psihiatria este o formaţiune duşmănoasă. Psihiatria duce împotriva noastră un război nemilos de exterminare. Puteţi considera că prin aceasta v-am declarat război... Vă negăm orice autoritate asupra noastră".

Nimeni nu a exprimat vreun protest. După aceea, respectivii activişti au apărut înaintea Comitetului pentru terminologie al APA. Preşedintele acestuia a lansat prezumţia că de fapt comportamentul homosexual poate că nici nu reprezintă un semn de tulburare psihică şi că această nouă abordare a problemei trebuie să se reflecte neapărat în „Manualul de diagnoză şi tratament".
Când, în anul 1973, Comitetul s-a întrunit în cadrul unei şedinţe oficiale dedicate acestei probleme, în spatele uşilor închise a fost luată hotărârea dinainte elaborată. În prima etapă, APA a hotărât că pe viitor diagnosticul de „homosexualitate" trebuie să fie aplicat numai în cazurile de homosexualism egodistonic, adică în cazurile când orientarea homosexuală duce la „suferinţe evidente" ale pacientului. Dacă pacientul, în ce-l priveşte, se simte normal cu orientarea sa sexuală, se consideră de acum înainte inadmisibil să i se pună diagnosticul „homosexual".
În a doua etapă, cuvintele „homosexualism" şi „homosexualitate" au fost eliminate complet din Manual, întrucât, după cum s-a spus în comentariile la ediţia a 10-a, diagnosticul acesta a fost recunoscut ca „discriminator".

În anul 1973, ca şi în prezent, nu existau nici un fel de argumente ştiinţifice şi mărturii clinice care să justifice o asemenea schimbare de atitudine în ce priveşte homosexualitatea.
Este neapărată nevoie să remarcăm că hotărârea APA cu privire la excluderea „homosexualităţii" din lista diagnosticelor le-a adus multe neplăceri celor care doreau să îşi depăşească orientarea sexuală (de exemplu, pentru că visau la o familie adevărată şi la copii). Problema homosexualităţii a dispărut de pe ordinea de zi a conferinţelor şi simpozioanelor, în condiţiile unei ignorante crescânde cu privire la ceea ce reprezintă de fapt orientarea homosexuală.

În anul 1978, la cinci ani după ce APA a hotărât eliminarea „homosexualităţii" din Manual, a fost făcut un sondaj în rândul a 10000 de psihiatri americani membri ai APA. S-a dovedit că 68% dintre psihiatrii care au completat şi au înapoiat formularul continuau să considere homosexualitatea o tulburare psihică.

În prezent, sunt supuşi discriminării cei ce doresc să scape de orientarea lor homosexuală (pentru că pe de o parte nu vor să-şi reprime sentimentele, iar pe de altă pentru că au ajuns să înţeleagă că modul homosexual de viaţă nu corespunde valorilor lor fundamentale şi concepţiilor lor despre ceea ce înseamnă o viaţă împlinită).

ULTIMA ORĂ: PROMOVAREA PEDOFILIEI
Acum, când au trecut deja douăzeci de ani, observăm fenomene şi mai îngrijorătoare, în ultima ediţie a „Manualului de diagnostic şi tratament" al APA vedem modificări alarmante în ce priveşte definiţia pedofiliei. Potrivit DSM-IV, omul nu mai este considerat pedofil dacă se limitează la a face avansuri copiilor ori să-şi imagineze contactul intim cu ei. El este socotit astfel numai atunci când conştientizează faptul că face un lucru rău şi încearcă din această cauză un sentiment de nelinişte sau când pedofilia „îl împiedică să ducă o viaţă normală"...
În timpul aşa-zisei revoluţii sexuale şi culturale a anilor '60, anumite grupuri de presiune active din punct de vedere politic au declarat cu vehemenţă că homosexualitatea nu mai reprezintă acum o formă nedorită de comportament, ci, dimpotrivă, una dezirabilă(!!!!), şi că nu omul în speţă este bolnav, ci mai degrabă trebuie considerată „bolnavă" societatea - şi atunci, în legătură cu toate aceste evenimente, concepţia psihanalitică de „boală" a devenit şi mai nebuloasă.
În loc să şteargă homosexualitatea din lista diagnosticelor luându-se după APA, OMS-ul ar putea să facă prima şi decisiva cercetare autentică asupra acceptabilităţii sociale a modului homosexual de viaţă şi să analizeze datele medicale existente cu privire la această problemă.

Din punct de vedere medical, un asemenea mod de viaţă nu poate fi socotit nicidecum „dezirabil". El este cu totul dăunător şi este însoţit, lăsând deoparte SIDA, de numeroase alte boli extrem de grave şi serioase, care au urmări malefice nu numai asupra individului, ci şi asupra societăţii în ansamblul ei.

Din punct de vedere moral, în mod indiscutabil, sodomia sau homosexualitatea este un păcat, iar într-o serie de cazuri, este o boală păcătoasă. Iar nouă ni se impune de către mai marii lumii, mai întâi, prin legi aberante, toleranţă faţă de acest fenomen, iar apoi se încearcă să fie prezentat ca ceva normal. La televizor sunt transmise căsătorii homosexuale, rulează filme cu homosexuali, se încearcă să se organizeze parade gay. Comanditarii acestor proiecte nu se dau în lături de la nimic.

Din hotărârea sinodului arhieresc jubiliar din anul 2000
Bazele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse (extras)
Sfânta Scriptură şi învăţătura Bisericii condamnă fără nici o ambiguitate legăturile homosexuale, văzând în ele o pervertire vicioasă a naturii de Dumnezeu zidite a omului.
De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire (Lev. 20, 13). Biblia ne relatează greaua pedeapsă la care Dumnezeu i-a supus pe locuitorii Sodomei (Fac. 19, 1-29) - după exegeza Sfinţilor Părinţi, tocmai pentru păcatul homosexualităţii. Caracterizând starea morală a lumii păgâne, Apostolul Pavel pune relaţiile homosexuale între patimile cele mai „de ocară" şi „ruşinile" ce spurcă trupul omenesc-, femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduială cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi primind răsplata cuvenită rătăcirii lor (Rom. 1, 26-27). Nu vă amăgiţi: nici malahienii, nici sodomiţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, le scria Apostolul locuitorilor pervertitului Corint (1 Cor. 6, 9-10). Tradiţia patristică condamnă la fel de clar şi hotărât orice manifestări ale homosexualităţii. „Didahia celor doisprezece Apostoli", operele Sfinţilor Ierarhi Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie al Nyssei, Fericitului Augustin, canoanele Sfântului Ioan Postitorul exprimă învăţătura neschimbată a Bisericii: legăturile homosexuale sunt păcătoase şi condamnabile. Oamenii atraşi în ele nu au dreptul să facă parte din clerul bisericesc (canonul 7 al Sfântului Vasilie cel Mare, canonul 4 al Sfântului Grigorie al Nyssei, canonul 30 al Sfântului Ioan Postitorul). Adresându-se celor ce s-au întinat cu păcatul sodomiei, Cuviosul Maxim Grecul chema: „Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă, ticăloşilor, şi daţi-vă seama la ce desfătare spurcată v-aţi supus!.. Siliţi-vă să vă depărtaţi cât mai degrabă de această plăcere a voastră preaîntinată şi preaîmpuţită, să o urâţi - iar cine spune că ea este nevinovată, pe acela daţi-l veşnicei anateme ca pe un potrivnic al Evangheliei Mântuitorului Hristos şi stricător al învăţăturii Lui. Curăţiţi-vă prin pocăinţă nefăţarnică, prin lacrimi fierbinţi şi prin milostenie după putere şi prin rugăciune curată... Să urâţi din tot sufletul vostru această păgânătate, ca să nu fiţi fii ai blestemului şi ai pierzării veşnice".

Discuţiile despre situaţia aşa-numitelor minorităţi sexuale în societatea contemporană înclină spre recunoaşterea homosexualităţii nu ca perversiune sexuală, ci ca una dintre „orientările sexuale", cu drept egal la manifestare publică şi la respect. Se mai afirmă, într-un mod luciferic, şi că atracţia homosexuală este determinată de o predispoziţie naturală individuală. Biserica Ortodoxă pleacă de la convingerea nestrămutată că legătura de Dumnezeu rânduită a căsătoriei dintre bărbat şi femeie nu suferă comparaţie cu manifestările pervertite ale sexualităţii. Ea consideră homosexualitatea o vătămare păcătoasă a naturii umane, vătămare care este biruită prin efort duhovnicesc, care duce la vindecare şi la creşterea personalităţii omului. Ca şi celelalte patimi care îl sfâşie pe omul căzut, tendinţele homosexuale se vindecă prin Taine, prin rugăciune, prin post, prin pocăinţă, prin citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor patristice, precum şi prin comunicarea creştină cu oamenii credincioşi, care sunt gata să ofere sprijin duhovnicesc.

Raportându-se cu responsabilitate pastorală la oamenii care au înclinări homosexuale, Biserica se împotriveşte totodată cu hotărâre tentativelor de a prezenta o tendinţă păcătoasă ca pe o „normă" şi cu atât mai mult ca pe un obiect de mândrie şi ca pe un exemplu de urmat. Tocmai de aceea, Biserica  Ortodoxă condamnă orice propagandă a homosexualităţii. Fără a refuza nimănui drepturile fundamentale la viaţă, la respectul demnităţii personale şi la participarea la treburile obşteşti, Biserica porneşte totuşi de la premiza că persoanele care fac propaganda modului homosexual de viaţă nu trebuie admise să lucreze în mediul didactic, educaţional şi în genere la orice fel de muncă ce priveşte copiii şi tineretul, nici să ocupe poziţii de conducere în armată şi în instituţiile corecţionale, dată fiind înrâurirea lor dăunătoare asupra copiilor şi sănătăţii mintale a societăţii în general.

Dr. Dmitri Avdeev
(extras din volumul Probleme actuale ale psihoterapiei ortodoxe, Ed. Sofia, 2007)