Arta vindecării la poporul român are o vechime milenară, putând fi considerată un dar strămoşesc. Fondul său inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de români, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui meşteşug care, după anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdoţilor geto-daci. Condiţiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogăţia celor geografice (şes, deal şi munte, ape curgătoare şi tezaure minerale) au favorizat existenţa în acest spaţiu a unei incredibile diversităţi de specii vegetale, multe fiind endemice, adică locale.

Încă de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astăzi al României erau întrebuinţate ca ierburi de leac. Chiar expresiile neaoş româneşti a lecui, leac, o leacă (intim înrudite cu grecescul oligo - puţin) trimit la remedii în aparenţă infime (cantitativ vorbind), care însă pot vindeca sau menţine sănătatea celor care le cunosc adevărata întrebuinţare. Renumele unora dintre aceste plante merge până acolo încât şi astăzi ele apar în percepţia populară ca fiind înzestrate cu virtuţi vindecătoare magice, extraordinare, legate de o adevărată mitologie vegetală.

Multe dintre plante sînt considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele făcând cândva obiectul unui cult specific, aşa cum este cazul Mătrăgunei (Atropa belladona), al cărei nume este cu totul consonant, în mod uimitor, cu două cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra şi guna). Acest cult urmăreşte întotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descântecelor ce se săvârşesc cu ajutorul anumitor ierburi. 

Matraguna (Atropa belladona)

Plante de o mare importanţă biologică pentru om, prin principiile lor active, sînt întâlnite acolo unde odinioară erau aşezările dacilor. Iată în această privinţă mărturia cunoscutului fitoterapeut Ovidiu Bojor: „În urmă cu mulţi ani, lucram pe teren în zona Grădiştei, aproape de sanctuarul vechii cetăţi regale Sarmizegetusa, împreună cu un amic care nu prea cunoştea plantele şi efectele lor. Am găsit acolo, printre alte specii, şi specia Circaea lutetiana sau Circaea intermedia, popular numită Tilişcă, Iarba vrăjitoarei… Seara i-am făcut tovarăşului meu de drum un ceai din această plantă. Omul depăşise bine a doua vârstă. Dimineaţa următoare mi-a povestit că de mult timp nu a avut o noapte atât de frumoasă şi că s-a simţit ca la douăzeci de ani. A cules mai multe plante şi pentru acasă. Din păcate, prin uscare ele şi-au pierdut acel efect cu adevărat miraculos.“ Această plantă era cunoscută şi de antichitatea greacă, numele ei ştiinţific, Circaea, fiind conex cu grecescul kirke, adică vrăjitoare (cu puţină intuiţie putem sesiza şi legătura cu termenul popular românesc „hârcă“, ce desemnează adesea o babă pricepută în ale vrăjitoriei).

Tilisca, Iarba vrajitoarei (Circaea intermedia)

De remarcat că în Grecia şi în regiunile mediteraneene această plantă nu creşte (de fapt, din cele cinci specii de Circaea răspândite pe planetă, trei cresc pe teritoriul României), ceea ce-l determină pe Bojor să considere că planta era procurată de anticii greci din Dacia, unde era cunoscută şi folosită.  În ce priveşte mentalitatea aşa-zis populară despre plante, din pespectiva ei, mare parte dintre ierburi se află sub puterea celor mai temute şi mai respectate dintre fiinţele lumii nevăzute. Se folosesc astfel expresiile Grădina Milostivelor, Grădinile Frumuşelelor, cu trimitere la Iele sau Rusalii.

Banutei (Bellis perennis)

Deloc întâmplător, tocmai în acele zone cresc flori precum Bănuţeii (Bellis perennis), folosiţi contra bronşitei cronice, Saschiul (Vinca minor), Banatul (Geranium), folosit în practica populară contra junghiurilor şi Vâzdoagele sau Garoafa de munte (Dianthus superbus). Ultima, care are o floare frumoasă, este numită şi Buruiană de urât, este considerată ca „aducătoare de urât“, considerându-se, din motive obscure pentru mintea omului modern, că cel ce o poartă este respins de ceilalţi oameni.

Saschiu (Vinca minor)

Garoafa de munte (Dianthus superbus)

Cinci degete (Potentilla alba)

Conform unei credinţe populare, cunoaşterea virtuţilor magico-terapeutice ale plantelor poate fi însuşită în mod direct de la ele, prin intermediul miticului şarpe alb. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în Transilvania era renumit vraciul ţăran Mihai Sas, din Topliţa Română, care spunea că un şarpe năzdrăvan i-a dat cunoştinţa graiului tuturor ierburilor de leac. În casa lui era un adevărat pelerinaj al bolnavilor, care erau vindecaţi cu descântecele şi leacurile pregătite de el din ierburi.   

Culegerea plantelor de leac se desfăşoară de asemenea după un anumit calendar cosmic, urmând un ritual specific. Unele plante, precum Usturoiul sau Pelinul, îşi păstrează virtuţile vindecătoare pe tot parcursul anului, altele, precum Săgetătura, erau culese înainte de Sfredelul Rusaliilor, ele pierzându-şi puterea binefăcătoare timp de o lună după aceea, până la sfârşitul Săptămânii Mari. Uscarea plantelor se face în mănunchiuri legate, care se atârnă de o grindă în pod. 

ANTICII DESPRE FITOTERAPIA GETO-DACILOR

Herodot scria că dacii că sînt „buni cunoscători ai plantelor, având şi un meşteşug deosebit pentru îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“. 

Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de curajul şi bărbăţia dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi de răniţii căzuţi pe pământul lor“.  

Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descântece, vraci (goes) totodată.  

În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis-Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).  

Platon, în dialogul său Charmides, pomeneşte leacurile şi descântecele medicilor daci, în cuvintele „Aşa stau lucrurile, Charmides, şi cu descântecul nostru. L-am învăţat cu prilejul unei expediţii, de la unul dintre medicii din Tracia ai lui Zalmoxis, despre care se zice că au darul de a te face nemuritor“. Tot el consemnează principiile holiste ale medicinei geto-dace, punându-le în gura unui medic din Tracia al lui Zalmoxis: „Zalmoxis, regele nostru, care este un zeu şi un mare înţelept, ne învaţă că, după cum e nepotrivit să încercăm îngrijirea ochilor fără să vindecăm întâi capul, tot la fel, nici capul nu poate fi îngrijit nesocotind trupul; având în vedere acest adevăr, trupul trebuie să fie îngrijit, în acelaşi fel, într-un mod potrivit, împreună cu sufletul. Căci motivul pentru care medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli este acela că ei nu cunosc tainele întregului pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg e bolnav, atunci nici partea nu poate fi sănătoasă. Dacă însă partea tulburată va fi vindecată, atunci şi întregul va fi din nou armonios, aşa cum trebuie să fie, iar omul va trăi mult timp, plin de vigoare, bun la suflet şi fericit. Căci toate se trag din suflet, atât cele rele, cât şi cele bune ale trupului şi ale fiinţei noastre întregi, revărsându-se din suflet, aşa cum se răsfrâng de la cap asupra ochiului. Ca urmare. mai întâi sufletului trebuie să-i dăm îngrijire, dacă vrem ca deopotrivă capul şi restul trupului s-o ducă bine. Iar sufletul se îngrijeşte cu descântece. Să nu te laşi înduplecat să îngrijeşti capul nimănui, dacă nu-ţi va fi încredinţat mai întâi sufletul spre îngrijirea prin descântec. Aceasta este greşeala pe care, acum, o săvârşesc oamenii, încercând să vindece o parte fără cealaltă.“

Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist din veacul al II-lea e.n., în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu efecte terapeutice existente în Dacia: aniarsexe-iarba sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzică, dzena-cucută de apă, kardama-papură, koikodila-păpălău, kroustane-rostopască, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai. Multe din aceste plante sunt utilizate şi astăzi în arsenalul fitoterapeutic.

„BURUIENILE DE LEAC“, SINGURELE MEDICAMENTE FOLOSITE ODINIOARĂ
Pe la mijlocul secolului al XX-la, farmacistul Dr. Gh. P. Grinţescu prezenta într-o carte premiată de Academie (Botanică farmaceutică. Cultura şi recolta plantelor farmaceutice, publicată în 1945 la Bucureşti) o listă cu 500 de plante de leac ale poporului român, bună parte din ele necunoscute în medicină şi farmacie. Acesta afirma că în popor plantele de leac au o reputaţie bine stabilită, cunoştinţele despre ele fiind moştenite din tată în fiu şi păstrate în taină de acei ce le ştiau mânui. Importanţa unora este foarte mare şi rămăşiţele populare ale cunoştinţelor despre ele provin dintr-un tezaur sacerdotal străvechi şi unic în spaţiul carpatic, lucru confirmat de faptul că aceleaşi buruieni sînt cunoscute sub acelaşi nume şi pentru acelaşi tratament, din Maramureş până în Oltenia şi din Apuseni până în Moldova nordică.

Iată câteva plante, împreună cu întrebuinţările lor în medicina populară:

Pentru junghi (pneumonie şi dureri reumatismale): Coada racului sau Scrântitoare (Potentilla anserinna), folosită şi pentru scrântituri sau friguri, Rocoţea sau Buruiana junghiului (Stellaria graminea). 

Nebunie:  Sică (Statice Gmelini). 

Febră tifoidă: Drob (Cytisus Heufelianus), Ononis hircina. 

Blenoragie: Negruşcă (Nigella arvensis), Ciucuşoară sau Albiţă (Berteroa incana), potolnic (Genista tinctoria). 

Boli de piept: Turiţă mare (Agrimonia eupatorium), Cinci degete (Potentilla reptans), Lytospermum arvense, Helyanthemum vulgare. 

Reumatism: Cinci degete (Potentilla alba), Pidosnic (Cerinthe minor), Trifoi roşu (Trifolium pratense), Cervană sau Iarba lui ceas rău (Lycopus europaeus), Urzică mare (Urtica dioica), Răchită (Salix fragilis). 

Debilitate: Năsturel sau Iarba voinicului (Nasturtum silvestre) – se foloseşte şi ca salată de primăvară, Solovârfiţă (Phlomis tuberosa) – se pune în baia lăuzelor, Răchitan, Florile zânelor sau Sburătoare (Lytrum salicaria) – folosită şi împotriva paraliziei, Bobornic (Veronica beccabunga) – în popor se foloseşte şi împotriva neputinţei la urinare, a hidropiziei şi pentru curăţirea sângelui, Cătină (Tamarix Palassi), Slăbănog sau Buruiana celor slabi (Impatiens noli-tangere) – are proprietăţi diuretice. 

Icter sau hepatită: Buruiana gălbinării sau Iarba faptului (Potentilla recta), Morcov (Daucus carota), Hrean (Armoraceae rustica) – se foloseşte şi la tuberculoză. 

Dureri de stomac: Cinci degete (Potentilla reptans), Volbură (Convulvulus arvensis), Brustan (Telechia speciosa) – considerat bun pentru toate bolile, Spirea filipendula, Salvia silvestris, Orobus niger, Ononis hircina. 

Hernie: Studeniţă (Arenaria serpillyfolia), Sânziene (Galium mollugo), Phelipaea ramosa. 

Dalac sau antrax: Izma broaştei (Mentha aquatica) – folosită ca stimulent în convalesenţă şi contra palpitaţiilor, Brâna ursului (Heracleum sphonylium), Rostogol sau Măciuca ciobanului (Echinops sphaerocephalum), un soi de neghină (Agrostema coronaria), Heracleum sibiricum. 

Epilepsie: Silnic sau Rotundioară (Glechoma hederacea), Sburătoare sau Pufuliţă (Epilobium hirsutum), Unghia Găii (Astragalus glycyphyllos), Asperula cznanchica. 

Cancer:  rădăcini de la diferite specii de spini şi ciulini, Cardus şi Cirsium. Spin (Carduus acanthoides), Scai (Carduus candicans), Pălămidă (Carduus crispus), Ciulin (Carduus nutans), Crăpuşnic (Cirsium boujarti), Colţul lupului (Cirsium erisithales), Crăstăval (Cirsium oleraceum), Captalan (Cirsium rivulare). 

Dizenterie: Cioroi (Inula salicina), Cătuşnica sau Iarba vântului (Nepeta cataria), Priboi sau Pălăria cucului (Geranium phaeum).

Oreion: Zârnă sau Umbra nopţii (Solanum nigrum), Silnic (Glechoma hederacea), Crăiţe sau Vâzdoage (Taegetes erecta). 

Prostată: Talpa gâştei (Leonorus cardiaca, Rocoină (Stalaria media).

Pentru răni şi furuncule, se utilizau frunzele de patlagină sau de muşcată. În faza de inflamaţie acută, frunzele aveau efecte de înmuiere a pielii, iar enzimele proteolitice acţionau prin macerarea colagenului din ţesuturi, astfel ca furunculul să erupă.

În secolele XIV-XV, medicina populară se practica în bolniţele existente în majoritatea mânăstirilor, cum ar fi Tismana, Bistriţa (din Oltenia), Neamţ, Prislop (din Moldova), în care se foloseau plante medicinale recoltate din flora spontană din jurul mânăstirii sau cultivate în grădinile proprii. Bolile tămăduite erau cunoscute prin anumite denumiri populare: aprindere (congestie pulmonară), oftică (tuberculoză), rac (cancer), blândă (urticarie), brâncă (erizipel), buboaie (furunculoză), cârtiţe (varice), dalac (antrax), gălbinare (icter), lungoare (febră tifoidă), vătămătură (hernie), trânji (hemoroizi), gâlci (amigdalită).
 

Pentru fiecare boală, călugării din mânăstiri, precum şi vracii şi doftoroaiele satelor, foloseau anumite plante cunoscute ca tămăduitoare: angelica la vătămătură şi boli de inimă, rostopască la gălbinare, fierea pământului la friguri, alior la reumatism şi pecingine, captalan la lungoare.
În tratamentul altor boli se mai foloseau brusturele, brustanul, scrântitoarea, coada calului, coada şoricelului, pojarniţa, muşeţelul, zămoşiţa, bozul, busuiocul, sunătoarea.

ÎNLESNIRI ALE DOMNITORILOR PENTRU NEGUSTORII DE PLANTE MEDICINALE
Domnitorii din acele vremi încurajau utilizarea plantelor medicinale prin mijloacele avute la dispoziţie. Alexandru cel Bun din Moldova a acordat privilegii deosebite negustorilor din Lvov (anul 1408), iar Mircea cel Bătrân a acordat privilegii negustorilor din Braşov (anul 1413), pentru a se aduce produse farmaceutice din plante şi condimente procurate din străinătate (tămâie, piper, şofran, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ghimbir).

Putem exemplifica unele remedii naturale aplicate cu succes, păstrate în memoria poporului timp de multe veacuri. Ştefan cel Mare, rănit la picior în luptele cu turcii, la Cetatea Chiliei, a fost tratat de medicii italieni Matteo Muriano şi Ieronim da Cesena, cu loţiuni şi cataplasme de muşeţel, isop, tătăneasă şi eucalipt. Mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu, fiind bolnav de ochi (în anul 1558), a fost îngrijit de un spiţer din Transilvania cu nişte plante, printre care mentă, isop, muştar şi scorţişoară.

Printre cele mai vechi texte păstrate în ţara noastră în domeniul fitoterapiei şi aromaterapiei se numără manuscrisul intitulat Folosirea plantelor de leac, datat din secolul al XVI-lea şi conservat în Arhivele Statului din Bucureşti. Aici sunt menţionate unele preocupări de fitoterapie casnică, utilizând multe specii medicinale folosite la acea vreme (brusture, ghinţură, iarba tăieturii, patlagină, pătrunjel de câmp, schinel, şopârlaiţă, traista ciobanului, urzică) precum şi unele specii aromatice alimentare (angelica, mărarul, melisa). Menta era considerată ca un leac foarte preţios, „cu mare putere de a vindeca toate bolile şi de a smulge toate stricăciunile lăuntrice“.

PRIMELE FARMACII, ÎN EVUL MEDIU
În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar de primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau extracte, siropuri şi uleiuri eterice din plante, mai ales ape de roze, mentă, tei şi soc. La sfârşitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite „specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în timp ce plantele aromatice erau distribuite de aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594. În „Pravila“ lui Vasile Lupu (1646), aromatorii se mai numeau „vraci“, iar în timpul domnitorului Dimitrie Cantemir erau denumiţi „apotecari“ (în greacă, apotheke înseamnă depozit). 

Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone a fost construit în Bucureşti, lângă mânăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi destinate bolnavilor săraci, care erau trataţi cu diferite plante tămăduitoare.

În timpul domniei lui Grigore al III-lea Ghica din Moldova este fondat Spitalul „Sfântul Spiridon“ din Iaşi (1757), în care tratamentele pentru toate bolile îmbinau folosirea plantelor de leac cu rugăciunea pentru vindecarea suferinţelor şi iertarea păcatelor. Necesarul de plante era asigurat de spiţerul Anton Faermann, decedat cu întreaga sa familie în timpul ciumei din anul 1770.

Un alt lăcaş bisericesc orientat spre folosirea plantelor în tămăduirea bolnavilor a fost Mănăstirea Obedeanu, în incinta căreia a luat fiinţă spitalul din Craiova în anul 1777.

ÎNCEPUTUL CERCETĂRILOR MODERNE
La începutul secolului al XIX-lea, arsenalul plantelor cu proprietăţi medicinale folosite în ţările române s-a lărgit prin introducerea unor specii sau produse aduse din străinătate: scoarţa arborelui de China, anason, revent, siminichie, şofran, piper negru, scorţişoară, cuişoare, nucşoară, ienibahar, cassia, camfor, salep şi sabur. Tot în această perioadă s-au importat şi unele preparate din plante aromatice exotice, prezentate sub formă de balsamuri, extracte, elixire, tincturi, uleiuri, unguente şi ape aromate (de melisă, fragi, isop, măgheran şi portocale).
Pentru a organiza colectarea ştiinţifică a plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană sau de la cultivatori, care erau necesare prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a luat fiinţă un prim laborator de cercetare „Planta Vorel“ din Piatra Neamţ, prin hrisovul dat de voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825). Sistemul de valorificare şi distribuţie a produselor medicinale prin reţeaua de farmacii a fost mai bine structurat după anul 1831, ca urmare a aplicării prevederilor Regulamentului Organic, introdus în ambele ţări româneşti.
Sistematizarea datelor ştiinţifice privind alcătuirea reţetelor farmaceutice a făcut obiectul unei ample lucrări de sinteză, realizată de un larg colectiv de specialişti, la îndemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul Constantin C. Hepites (1802-1890). Acesta a elaborat prima farmacopee română (1862), care avea 790 de pagini şi era apreciată ca fiind una dintre cele mai valoroase lucrări de acest gen din Europa. În afara indicaţiilor din farmacopee, sistemul de preparare a produselor farmaceutice, naturale şi de sinteză a fost reglementat prin apariţia unei „Legi sanitare“ din 1874, elaborată de Anastasie Fătu şi I. Felix.

APARIŢIA MEDICAMENTELOR DE SINTEZĂ CHIMICĂ
Avântul imperios al medicaţiei cu produse de sinteză chimică, cu efecte incerte şi adesea dăunătoare, a împins fitoterapia din România în subsolul medicinii pe o perioadă destul de lungă.
Prin dezvoltarea aberantă a chimioterapiei, până la mijlocul secolului XX, farmacopeele din lume au înregistrat peste 100.000 de preparate chimice. În ultimii 40-50 de ani, pe lângă prea puţinele succese de necontestat, au fost semnalate tot mai multe scandaluri şi cazuri de intoxicaţii grave cu medicamente de sinteză chimică, nu de puţine ori mortale, care s-au datorat efectelor secundare, necunoscute sau ascunse iniţial din interese comerciale.

REDESCOPERIREA FITOTERAPIEI
Împotriva poluării medicamentoase, devenită un flagel ameninţător, se ridică, peste tot în lume, din ce în ce mai multe personalităţi ştiinţifice care cer reevaluarea mijloacelor terapeutice tradiţionale şi revenirea la remediile naturale ale fitoterapiei.

În ultimele 3-4 decenii, practica multor medici din România s-a orientat tot mai mult spre „redescoperirea“ plantelor medicinale şi limitarea tendinţei de medicaţie exclusiv alopată, promovată de marile concernuri farmaceutice. Se apreciază că extinderea culturilor de plante medicinale pe teritoriul românesc va putea asigura tot necesarul de materii prime şi produse finite pentru industria farmaceutică, farmacii, spitale şi consumul casnic. Este anormal ca, având un asemenea tezaur de excepţională valoare, ţara noastră să importe, de la firme străine, produse naturiste la preţuri exagerat de mari. Nu cere un efort prea mare ca, în viitorul apropiat, dealurile rămase golaşe şi erodate, colinele necultivate şi luncile cu soluri bogate şi umede să devină, treptat, izvoare de sănătate pentru populaţia ţării.

SURSE

Mătrăguna. O etnobotanică magică. Leacuri şi remedii magice, de Cornel Dan Niculae

Medicina naturistă în tradiţiile poporului român, articol al prof. univ. dr. Constantin I. Milică, specialist în fitoterapie.