Lemnul dulce este o plantă erbacee perenă sau arbust cu frunze imparipemat compuse, flori mici, liliachii și fructe spinos-păroase. Are aspect de subarbust ce crește spontan dar și în cultură, îi priesc solurile nisipoase și este puțin răspândit în foste albii de râuri, în luminișuri și în zone necultivate.

Se numara printre plantele cele mai utilizate in medicina europeana. Rădăcina sa a fost folosita in scopuri medicale de mii de ani.

Lemnul dulce creste sălbatic in Europa de sud-est si Asia de sud-vest, in locuri umede, prin tufisuri si pe marginea apelor. În prezent este intens cultivat, radacina sa fiind utilizata in scopuri comerciale.

Lemnul dulce a fost utilizat încă din antichitate, atât pentru fabricarea dulciurilor, cât și în scopuri terapeutice.

Traditional, lemnul dulce a fost utilizat de catre grecii antici pentru a trata astmul, problemele de piept si ulceratiile bucale.

Rădăcina de lemn-dulce este cea mai folosită plantă din medicina tradițională chineză, având peste 150 de compuși cu efecte benefice.

În amestecuri, rădăcina de lemn-dulce, este cel mai frecvent utilizată ca adjuvant, principala sa calitate fiind aceea de a potența efectele benefice ale altor plante medicinale.

Ştiaţi că laptele de capră este mai sănătos decît cel de vacă? Încă din vechime a fost cunoscut acest leac cu acţiune lentă, dar sigură pentru multe suferinţe. Este întăritor şi hrănitor. Prin compoziţia lui, mai bogată în substanţe benefice decît cel de vacă, laptele de capră are şi rolul de a preveni multe boli grave. Pe deasupra, opreşte evoluţia cancerului. Se găseşte greu, e adevărat, dar dacă aveţi ocazia să vă aprovizionaţi cu acest lapte, nu ezitaţi. În numai cîteva zile, o să-i simţiţi efectele terapeutice. Veţi fi mai fortifiaţi, mai cu poftă de viaţă. Întocmai ca locuitorii de pe înălţimile Caucazului, cei mai longevivi oameni de pe planetă.

Mulţi se întreabă, în mod firesc, care este semnificaţia simbolică a ouălor de Paşti, atât de îndrăgite la noi. Răspunsurile sînt multe, dar converg spre ideea comună a Unului perfect din care a fost creată lumea.

Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură.

Originea colorării ouălor se pierde în negura timpurilor precreştine, când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, al creaţiei şi al fecundităţii.

Datorită războiului, în anul 1939 inginerul Marcel Violet părăsea Parisul. El s-a stabilit undeva la ţară, deşi locuise doar la oraş. Spiritul său de inginer a observat că, după ploile cu descărcări electrice, vegetaţia creştea foarte rapid. I s-a părut curios acest lucru. A mai observat că animalele de la fermă sunt atrase de această apă pe care o preferă în locul apei obişnuite din adăpători.
Făcând aceaste observaţii, el a făcut următoarele experimente. Pentru a obţine apă chimic pură, a fabricat câţiva litri de apă sintetică condensând într-o spirală răcită gazele de ardere ale unei flăcări de hidrogen. A pus apa obţinută într-un cristalizator şi a depus acolo un mormoloc de broască. Acesta a murit imediat. A agitat vasul pentru oxigenare şi a depus un al doilea mormoloc. A murit şi acesta. Văzând rezultatele, a mers mai departe. A pus apa într-un balon de sticlă pe care l-a sigilat la gură prin topirea sticlei şi l-a pus pe balconul său. Era vară şi frumos. O lună mai târziu a deschis balonul şi a repetat experienţa. Mormolocul a devenit mai vioi chiar. Apa moartă devenise vie. Ce s-a petrecut? Apa din punct de vedere chimic a rămas aceeaşi !